Pe vremuri, în Ploiești și prin împrejurimi, era o forfotă tăcută dar intensă. Nu se auzea pe stradă, nu apărea în ziare, dar se simțea în fiecare colț de blogroll. Era o vreme în care fiecare articol scris de un blogger local devenea o mică sărbătoare. Nu pentru că aduna mii de vizualizări, ci pentru că spunea ceva. Pentru că era sincer. Pentru că era citit de alți bloggeri din Prahova care înțelegeau exact despre ce e vorba.
Fiecare dintre noi avea un colț digital unde își spunea păsul, analiza, gluma sau recenzia. De cele mai multe ori fără pretenții, fără targeturi, fără KPI. Scriam pentru că aveam ceva de spus și pentru că știam că acolo, în blogosfera noastră locală, cineva ne va asculta.
Un personaj-cheie în povestea asta era Haotik. Haotik.ro – locul de întâlnire virtual, dar și omul care făcea ca lumea asta să se transforme în offline. Evenimentele lui erau mai mult decât simple întâlniri între pasionați de blogging. Erau ocazii în care descopereai oameni reali în spatele tastaturilor. Ne vedeam la o bere, la o pizza, într-un colț de cafenea sau într-un pub micuț și zgomotos. Vorbeam despre ce pluginuri mai folosim, cum ne batem cu temele de WordPress, dar și despre ce ne doare, ce ne entuziasmează sau ce ne enervează în online.
Totul era atât de… simplu. Dar atât de viu.
Pe lângă Haotik, nu pot să nu-l menționez pe Dragoș. Un om care a știut cum să deschidă uși pentru blogosfera locală. El aducea campanii către noi, bloggerii „de provincie”, pe vremea când cuvântul „influencer” nu invadase încă toate prezentările de marketing. Făcea puntea între branduri și noi, oamenii ăia care scriam cu pasiune despre orice ne trecea prin minte. Fiecare campanie era o oportunitate să ne arătăm creativitatea, să lucrăm împreună și – ce frumos era! – să ne promovăm unii pe alții fără invidie, fără competiție toxică.
Dar nu era totul lapte și miere. Certurile dintre bloggeri făceau parte din peisaj. Erau copilărești, da, dar aveau un farmec aparte. Un articol cu subînțeles, un comentariu cu ton acid, o „răfuială” indirectă dusă în postări succesive. Și totuși, aveai sentimentul că, dincolo de contrele online, exista o legătură. O respectare tacită a faptului că toți făceam parte din aceeași poveste. De cele mai multe ori, ne regăseam tot împreună, la un eveniment sau la o ieșire, și râdeam de cât de serioși ne luasem în articole.
Pe atunci, comunitatea conta. Aveai în feed oameni reali, nu roboți cu texte optimizate la sânge. Dădeai un share pentru că-ți plăcea articolul, nu pentru că așa cerea colaborarea. Lăsai un comentariu lung, cu argumente, cu umor, cu feedback. Făceai blogroll și schimburi de idei. Nu exista ideea de „algoritm”, ci doar plăcerea de a scrie și de a fi citit.
Astăzi, peisajul e altul. Bloggingul personal e rareori băgat în seamă, acoperit de reels-uri și story-uri de 15 secunde. Comunitățile s-au mutat în servere de Discord, în grupuri de Facebook, în live-uri sau în podcasturi. Nimic rău în asta – evoluția e firească. Dar uneori, când deschid o arhivă veche sau văd un blog cu tema aia clasică și sidebar-ul plin, simt că mă întorc într-o altă lume.
O lume în care Ploieștiul părea mai mic, dar în același timp mai apropiat. O lume în care Câmpina, Bușteni sau Mizil apăreau în titluri de articole pentru că cineva chiar fusese acolo și voia să spună o poveste. O lume în care ne intersectam online și offline, fără mască, fără filtru, fără frică.
A fost o epocă. Una frumoasă. Una în care blogurile erau vii pentru că în spatele lor erau oameni vii.
Și, deși timpul a trecut și lucrurile s-au schimbat, nu pot să nu sper că, undeva în noi, focul ăla mic de blogger încă pâlpâie. Că poate, într-o zi, o să ne mai strângem la o bere, să vorbim despre ce pluginuri mai folosim, ce ne enervează în online și ce ne entuziasmează. Ca altădată.
Poate nu e vorba de a resuscita blogosfera prahoveană așa cum era. Poate trebuie doar să-i dăm o nouă formă. Una actuală, dar cu aceeași inimă.
Și pentru asta, e suficient ca unul dintre noi să apese din nou „Publică”.